logo

Totul, exagerând scriind aceasta…

Totul, exagerând scriind aceasta, s-a stins. Lumânarea ce a fost aprins acum ceva vreme şi-a terminat viaţa, căldura şi lumina. S-a făcut întuneric peste noapte. Iar acum nu mai pot adormi.

Totul ce a fost mai frumos şi-a găsit un sfârşit brusc. Nu ştiam cum va fi dacă se va întâmpla, dar acum gust din această plăcere, îndulcită cu liniştea de a nu găsi explicaţie, de ce? De ce azi şi nu ieri sau de ce nu mâine, dar anume azi, când eram la un pas de a face ce acum nu aş mai putea face. Ştiu, nu m-am schimbat, dar nici nu s-a schimbat. E un singur motiv în care azi, liniştea mea mă iubeşte mai mult ca oricând, indiferenţa de a şti, cum sunt şi cum trăiesc, realitatea. Micile speranţe, îşi încheie azi cursul. Se reîntorc în trecut pentru a putea parcurge peste un timp, acelaşi drum, dar cu obstacole noi. EA. Oare? Să tacă acum? Să aibă şi EA linişte sau… Sau doar eu, mă înfrupt cu un zbor abundent de note monotone, numite SINGURĂTATE. Cea mai plăcută starea a mea , uneori.  Pentru că doar atunci, când sunt absolut singur, găsesc inspiraţia divină. Acum las în urmă o urmă a unei îmbrăţişări virtuale. Las în urmă o speranţă iluzorie, necăutând răspuns , de ce anume aşa. Pentru că ar fi absurd să mai cer ceva de la EA, când a ales să-mi ofere, cel mai plăcut transplant, dezamăgirea. Nu pot să mă cred acum că-s incompetent de a fi cu cineva. Acum pot să mă cred în stare de a fi şi mai bun cu cineva. Sunt gata să o iau de la zero, fără a mă mai gândi la ce a fost, pentru că de fapt, nu a fost nimic. Şi mă mint. Atât de tare mă mint, încât pot să spun că nu O ştiu. Da nu o ştiu cine este, cine va fi, dar ştiu ce a fost. O persoană care mă făcea să zâmbesc. Mă făcea să obosesc, dar şi să gândesc. Să lupt cu propriile mele greutăţi mai uşor. M-a făcut să iubesc. Să-mi trăiesc clipele până la maxima lor dispariţie, adică, până azi. Da azi… Azi s-a desenat triunghiul, apoi s-a scris STOP. Şi asta doar în vis, pentru că realitatea încă tace, nu face nici o mişcare. Păstrează în ea atât mister, încă, dar mi-e frică să-l încep a descoperi. Oare ce frică o fi? Să nu mă distrug? Cum aş putea-o face? Sunt în stare de accepta să fiu cum îmi arată cadrele visului meu, dar nu sunt în stare să aud că EA nu-i fericită şi îşi doreşte o schimbare. Mi-e frică…
Şi renunţ. Renunţ la visul meu, la sentimentele mele, la stare de a zâmbi necondiţionat şi tot necondiţionat, mă mai gândesc la EA. Cine o fi, EA? Nu mi-am manifestat nici o stare incurabilă, dar acum sunt virusat, nu pot să scot o imagine din minte. Chipul EI angelic, se pierde prin orice colţişor al  minţii mele. Îl găsesc, îl şterg, iar fac un pas, iar îl găsesc şi iar îl şterg. Aşa toată ziua. Iar noapte, are puterea magică de reînviere. Se renaşte în cenuşa mea. Mă obosesc doar, dorind să renunţ. Cineva nu doreşte asta, ştiu, e persoana din mine, ce nu a zis niciodată „te iubesc”, dar asta face. Iar acum, implantează clipele frumoase din trecut în viitorul îndepărtat şi apropiat, doar să mă inhibe pe mine cu o stare, pe care nu aş putea-o descrie. Poate e o stare destructibilă a personalităţii sau, din contra, o stare care mi-ar da curajul să mă manifest mai vast în lumea reală. Ştiu, orice nu-aş spune acum, de bine sau de rău, „întunericul meu” o va vorbi de bine. A fost o plăcere, este o dorinţă, ce va deveni, nu ştiu… Iluzie sau realitate, eu doar aştept, să treacă timpul. E pustiu. E sumbru. E linişte mortală. Doar universul îmi desenează numele EI. Undeva departe, îşi află zămislit chipul înfricoşat de o singurătate enormă, ce o va distruge, neştiind să facă o alegere corectă.

Lupt pentru ziua de azi, visez la cea de mâine, dar nu uit niciodată ce a fost ieri. Îmi găsesc loc să depozitez o infinitate de amintiri. O să revin………

Alex M.06.07.12

Leave a comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.