logo

Săruturi…

Cine iubește, sărută!

Îndelungatele noastre experiențe de a găsi iubirea așa zisa ideală, ne cam face să gustăm din „otrăvi” ale săruturilor. Mulți dintre noi încep a pupa ca mai apoi a săruta anumite persoane. Dar nici unul nu își înlătură dorința „arzătoare” a fiecărei inimi. Toți preferăm să fim iubiți, mai iubiți decât iubim și atunci nimeni nu își mai găsește adevărata fericire. O impersonalitate moare cu ușurință prin miile de suflete ce respiră în jurul lui. Nu găsește liniște, contemplare…

 

Ce este defapt sărutul pentru îndrăgostiți? Oare de ce vreau eu să încerc a defini „sărutul” dacă nimeni până acum nu a dorit să se implice cu adevărat a face aceasta? A definit cineva cu exactitate ce e viața? Atunci eu spun STOP și, dau o definiție a sărutului care-l trăiesc eu, eu și ea!

Intențiile de a dori ceva mai mult în acel moment sunt definite drept nule și privirile se ocolesc mult prea haotic, de parcă ar fi experți de rally. Și aici vorbesc de primul așa numitul sărut franțuzesc! Îmi găseam cu greu stăpânirile și, timpul atunci nu mai dura o veșnicie, ba se scurgea ca șivoaiele de apă după topirea zăpezilor. Găseam oare eu atunci „astâmpăr”, oare? Știu doar că inima mea pulsa mai rapid, de parcă eram un șoarece, de parcă nu mai eram eu sau poate, chiar nu eram. Simțeam fluturii cum se ivesc în stomac și cum mă îndulcesc doar din umezeala buzelor și, atingerile mele pe piele ei catifelată, imaculată și „fierbinte” se transformau în clipele unice, de neuitat. Am fost simplu și poate totodată repezit, pentru că am făcut aceasta prin surprindere, cu dorință și dăruire. Nu căutam să mi se zică ceva, dar preferam să aud tăcere și, să simt cum inima ei mă cheamă și mai mult să-i înfrupt buzele arse de soarele lui cuptor. Eram… eram ca doi porumbei pentru lumea din jur, imaculați și zburători. Eram ambii cu picioarele de pământ, dar noi, nu mai simțeam pământul. Pentru noi, nu mai exista acel spațiu, totul era neant. Ochii noștri, închiși, vedeau doar ultima imagine, o lumină strălucitoare ce se reflecta în noi. Urechile noastre, erau atât de sensibile încât simțeau mișcările păianjenului din copac. Mâinile noastre învălurau toate părțile corpului. Ne simțeam unici, pentru că și eram, doi îndrăgostiți neobișnuiți. Doi îndrăgostiți care și acum luptă pentru fericirea lor. Care se alintă „prostesc” și care, cu greu se mai îndulcesc la distanța pe care o au de învins.

Suntem unici și declar eu această unicitate, iar aici proverbul lumii că „lauda de sine nu miroase a bine” îl declar nevaloros. Suntem un cuplu după care lumea ar putea să-și întărească puterile. Lumea, să creadă în iubire adevărată, să iubească, așa cum nu a mai iubit până acum. Să nu caute personalități diferite pentru a se săruta, a face dragoste, a se simți neobișnuiți, doar având multe „relații”. Să uităm că natura ne-a făcut poligami. Să uităm ce e rațiunea, în iubire. Pentru că doar atunci când uiți de rațiune, când nu mai știi cum te cheamă, ce ai și de ce trăiești aceste stări, de moment. Când doar numele ei te poate trezi dintr-o moarte a ființei tale, când ochii tăi, văd doar întuneric și, au capacitatea de a lumina doar chipul ei și timpanul tău nu poate asculta doar vocea ei, atunci! Atunci poți spune că iubirea te-a pătruns. Atunci iubești cu adevărat și dacă încerci cumva să te renaști din nou, să ieși din acea stare care ți-e dat s-o trăiești la maxim, renunță. Renunță la tine și, mai apoi nu te plânge că nu ai parte de iubire, consolare și tandrețe. Să nu te plângi lumii că nu ești iubit, pentru că ai distrus ce ți s-a oferit…

Nu mă dau mare și tare, dar, trupește, sunt cel mai bogat om de pe pământ! Eu, am ființa care îmi dăruiește cea mai mare bogăția a omenirii, sufletul ei, care nici Bill nici Mark, cu toate milioanele lor și cu toată avuția, nu au fost, nu sunt și nu vor fi în stare să-i cumpere, incandescentul suflet, ce luminează doar pentru mine. Iubirea nu se învață din cărți, din citate sau frecventând vreo școală. Ea, se învață trăind-o cu adevărat, adică fără rațiune. De câte ori mi s-a oferit posibilitatea să trăiesc acele stări unice, spuse, nu m-am ascuns, dar am preferat să le trăiesc. Să le trăiesc la maxima lor valoare și, m-am bucurat de ceea ce am avut, la moment, pentru că toate acele „experimente” de a-mi găsi idealul, m-au ajutat să învăț! Să învăț ce e iubirea pentru mine. Și, iubirea, ea, acea stare care mă perturbează, mă face să visez, să nu dorm nopțile, să fiu un năuc, un prost un, un fel de nimic ce doar iubește, nu e altceva de cât ființa ce mereu îmi dă energia vieții e o EA. O EA ce nu are clonă în această lume. O EA ce m-a făcut să îngenunchez în fața EI. O EA ce m-a ales.

Și atunci, când săruturile ei se fac simțite pe buzele mele, nimic nu mai vorbește. Nimeni nu mai respiră. Eu, nu mai sunt eu. EA, nu mai e EA și atunci, noi, îndrăgostiții suntem izolați de acea lume care e simplă, care trăiește viața monoton, care, prin iubire, înțelege doar sex, care prin iubire, înțelege rațiune. Atunci, noi îndrăgostiții, suntem în altă lume. O lume unde totul se creează din iubire, prin iubire, adevărată! Eu am „implementat” în viața mea, numele EI, chipul ei, ochii, sânii ei mici și rotunzi, buzele ce, tot nu se satură a fi „mângâiate și îndulcite”, firavele mâini ce mereu au fost protejate, tot trupul ei, înălbit de frumusețea sufletului ce mereu se oglindește, cu ușurință, de uiți ce e rațiunea, în iubirea și acum, Eu, EA, suntem cei mai fericiți „porumbei” de pe Terra. Chiar de suntem la câteva sute de kilometri, poate mii, noi, ne simțim mereu alături. Fără rațiune, simțim atingerile buzelor, mângâierile fine, ce au născut în noi, fluturi.

Alex M. 13.02.13

Leave a comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.